Seară de toamnă a anului 2017, în respirație Allegro, apoi Grave, și din nou Allegro

ARTICOLE. REPORTAJE. INTERVIURI » Seară de toamnă a anului 2017, în respirație Allegro, apoi Grave, și din nou Allegro

 

 

 

O nouă întâlnire cu Academia Bizantină (a doua în Festivalul de muzică veche) mi-a oferit prilejul de a sta aproape de protagoniștii serii. Ceea ce mi-a atras de data aceasta atenția, mai mult ca în alte dăți, a fost limbajul corporal-polifonic al ansamblului. Există un ceva anume care se transmite publicului din felul în care membrii acestui excepțional team comunică (și) dincolo de partituri, note, interpretări. Alessandro Tampieri, violonistul și concertmaestrul dirijează, armonizează și gestionează debutul furtunos sau, dimpotrivă, larg și duios specific barocului italian, prin gest, prin respirație, printr-un tumult energetic la care ceilalți companioni răspund cu o promptitudine, o ritmică și un soi de dialog care este el însuși un spectacol cu virtuți coregrafice, o însoțire în furtună, în lirism, în tonuri și tonalități magice, în dosul cărora se simt sutele, miile de ore în care au cântat, comunicat și dialogat prin festivaluri, repetiții și reluări la (nu mă îndoiesc) sutele de bis-uri. Au traversat cu măiestrie de campioni ai unui Olimp muzical (dac-ar fi pe undeva așa ceva) tărâmurile Albinoni, Scarlati, Pergolesi pentru a triumfa – ei, Academia Bizantină, și mai ales Alessandro Tampieri în A.Vivaldi - Concerto 'Per la Santissima Assunzione di Maria Vergine care a stârnit un tsunami de aplauze din partea unui public aflat într-o fericită comuniune extatică. Alessandro a fost de departe cel mai impozant făptaș al serii, energia pe care o răspândea asupra ansamblului și a comunității din biserică din unduirile scurte asupra viorii, din mișcarea arcușului, din gesturile măiestre cu care știe să puncteze pauzele, debuturile la milimetru printr-o agitată răsuflare, ea însăși parte a spectacolului polifonic, muzical-gestual. Adăugați  mai apoi companionii săi de la viorile baroc, (Mauro Massa, Sara Bagnati, Ana Liz Ojeda, Heriberto Delgado, Ayako Matsunaga) care-mi păreau că-l urmează supuși cu viorile, cu o lăuntrică bucurie a isprăvii, urmărindu-l, unii mai lent, alții într-un soi de complementaritate gestual-corporală contrapunctică, unduindu-se puțintel, tresărind apoi la momentul oportun, revenind fără să perturbe armonia întregului, dialogând, polemizând, completându-se. Mă uitam uimit la spectacolul acesta muzical-gestual-corporal polifonic, cu punctualități (ca să mă exprim dincolo de limbajul consacrat) ale pauzelor, ale reluărilor tăiate brusc  în care, în centrul faptelor,  Tiziano Bagnati la lăută, domina adăugându-se imperturbabil repeziciunilor armonice cu un soi de calm al întâmplării care-mi aducea în memorie pe răposata mea bunică, la mașina de cusut, aidoma lui, grav-preocupată, răsucind și manevrând ”lăuta” ei, și tot cu ochelari sprijiniți pe nas precum implacabilului Tiziano însoțind (aidoma bunicii de demult) polifonic și contrapunctic, energia debordantă a lui Alessandro, parcă domolindu-l cu lăuta într-o aparent-superbă dezabuzare care - departe de a  perturba  armonia concertului - o  desăvârșea.

          Și alături de această furtună de primăvară-toamnă, cu flori, frunze uscate și parfumuri din sertarele uitate ale casei, profilul spiritualizat de ani de muzică al violoncelistei noastre Alexandra Guțu, ascultând cu atentă transfigurare de profesionist al muzicii. In pauză i-am adus omagii mărturisindu-i ceva despre ceea ce spun acum, și anume faptul că muzicienii care stau o viață în muzică, și pentru ea, capătă un asemenea profil ca al Sandei Guțu, ceva anume pe care-l regăsim în privirea și părul leonin al lui Beethoven, în privirea extatic-îndepărtată al lui Enescu sau în trecerea învăluită într-o indicibilă armonie muzicală a maestrului Remus Gerogescu pe străzile Timișoarei când ne salutăm ceremonios de parcă am oficia un lucru știut și nespus. Aș mai adăuga ( contrapunctic și polifonic) pe lângă profilul Sandei Guțu ascultând perfomanța muzicală a Academiei Bizantine și acela, de neuitat, al bătrânului meu profesor de muzică de la liceul din Lipova: Petru Klekner, componist și organist la mînăstirea franciscană Maria Radna, iubitor de pisici pe care le ținea acasă printre discuri de Mahler și Brahms. Minunat-misterioasa lume a muzicii din care am adulmecat și eu o clipită câte ceva datorită lui Petru Klekner, bătrânul dascăl de liceu care m-a pus, liceean năbădăios, să bombăn baritonal pentru concursul de coruri școlare din Arad frazele muzicale dintr-un șlagăr de Renaștere din care mi-au rămas în memorie versetul Vezzosette nimfe belle.

Să mai adăugăm, în enumerarea stărilor polifonice ale serii, și comportarea expresivă a publicului care a știut să construiască tăcerile necesare extazului receptării, a tușit regulamentar și a izbucnit în aplauze pe măsura comunității în care am trăit preț de un ceas cu toții, mari și mici, cu telefoane și fără, cu plictiseli depășite, cu fericiri comunitare împărtășite în furtuna aplauzelor împănate cu ovații, vegheați de profilul spiritual-muzical al violoncelistei Alexandra Guțu urmărindu-l profesional-admirativ pe Alessandro Templieri urcând, ca într-un postulat din zicerea In saecula saeculorum, rostită polifonic pe muntele Antonio Vivaldi, cel cu poteci sinuoase către culmea  Concerto in do maggiore per violino, "Per la Santissima Assontione di Maria Vergine", RV 581 pe care a urcat comunitatea de la Biserica Evanghelică din seara de toamnă a anului 2017, în respirație Allegro, apoi Grave, și din nou Allegro.