Sacrificiu și comuniune la Filarmonică

ARTICOLE. REPORTAJE. INTERVIURI »  Sacrificiu și comuniune la Filarmonică

 

 

De ce este de preferat să mergi la Filarmonică vineri seara și să nu asculți Johann Sebastian Bach (Concertul pentru două piane în do minor), și Wolfgang Amadeus Mozart (Concertul pentru două piane nr. 10 în Mi bemol major), și Antonín Leopold Dvořák (Serenada pentru orchestră de coarde, Op. 22) acasă, în căldura camerei? De ce este mai bine să te deranjezi seara să ajungi în sala de concert? De ce să renunți la halat, la papucii moi de casă, la you tube cu înregistrări celebre, în vreme ce stai tolănit în pat, în fotoliu, în vreme ce poți scrie sau face orice altceva iar marele concert cu marii lui interpreți să-ți susure supus în odaie?

Răspunsul nu este ușor de dat, dar îmi pare fundamental pentru a înțelege lumea spectatorului și a spectacolelor. Diferența ar fi ca aceea a cărților digitale față de ”frumusețea” pipăibilă a unei cărți proaspăt editată. Diferența între un tablou pe care-l vezi pe Google Image sau în muzeu, într-o întâlnire decisivă. Diferența dintre arta culinară de la Mcdonalds și aceea a unui prânz gătit la un restaurant care celebrează printr-un bucătar artist gusturile rafinate.

Și nu este vorba aici neapărat de opoziția clasică și irelevantă dintre prăfuire și modernitate, dintre vetust și prezentul la modă al receptării. Diferența nu este la fel, deoarece receptarea este din cele mai vechi timpuri aceeași: comuniune și efort. Iată, efortul-sacrificial al renunțării la ambuscada camerei calde la vreme de iarnă, într-o după amiază târzie de vineri în luna ianuarie pe 27 ianuarie 2017, ca să ajungi să asculți doi pianiști - Sorin și Adriana Dogariu - cu care Timișoara muzicală se mândrește. Să celebrezi, părăsind căldura camerei, un dirijor venit din Ankara – Artun Hoinic – provenit din părinți și bunici muzicieni legați de aceeași tradiție muzicală timișoreană. Să-i celebrezi pe ei și orchestra cu toți cei pe care îi are acolo, de la vioara lui Codrin Emandi la toate celelalte instrumente spre care te îndrepți ritualizând ceremonialul sacrificial prin renunțarea la halat, la papucii de casă, prin frigul iernii, mai apoi la volan în aglomerația rutieră știută, ca un poem de mulțumire adus întâmplării de a asculta muzica născută la fața locului: o naștere firească, naturală, asemenea fiilor celor mulți ai lui Bach pentru că muzica live este o naștere de fiecare dată alta!

Să constați, mai apoi, că nu ești singur în drumul sacrificial făcut, să vezi că sala Filarmonicii este arhiplină în ciuda iernii, în ciuda televizorului, a canalului Mezzo, a lui you tube și a tot ce te-ar fi putut reține acasă. Să mai descoperi, apoi, tot ceea ce merită în efortul sacrificial făcut, și anume comunitatea celor care sunt acolo ca să tacă împreună cu tine despre același lucru. Să simțiți laolaltă tăcerea, ritmul, vagul și metafizica întâmplării, într-o solidaritate a stării stranii de percepție a frumosului muzical. Să le simți toate astea cu sentimentul că ai pus mica ta cărămidă la edificiul misterului artei dintotdeauna. Că ești asemenea acelora care l-au ascultat (nu la Mezzo, nu la you tube) în direct, într-o sală, în comuniune cu semeni de-ai tăi, într-o seară asemănătoare cu a altora care, cândva, l-au ascultat pe Mozart sau pe Joahann Sebastian Bach, uriaș tată de familie și compozitor al unui Magnificat veșnic al creației pe care, iată, o admiri în tăcerea de peste fire a sălii de concert.

Daniel Vighi