O scrisoare din 1987 a lui Alexandru Mușina

ARTICOLE. REPORTAJE. INTERVIURI » O scrisoare din 1987 a lui Alexandru Mușina

Nimeni nu se mai simte bine în „Utopia"; poate doar cei alienaţi, cei bolnavi, frustraţii de tot felul, fiindcă „Utopia" (aparent eliberatoare, la început) devine un fel de închisoare sau de spitalul de nebuni, conduse chiar de puşcăriaşi sau nebuni.

Să mă întorc la scris. Cel care „stăpîneşte" cu adevărat scrisul (în sensul că gîndeşte şi simte normal şi poate exprima convingător ceea ce gîndeşte şi simte) e din mai multe motive „periculos". In primul rînd, fiindcă e puternic (e unul dintre cei care au acces la „magia cuvintelor", care, nu-i aşa?, poate modifica realitatea). În al doilea rînd, fiindcă e pe cont propriu (această operaţie de scriere e în afara „ritualului", e a unui particular, or utopiile tocmai asta sînt,o negare a particularului). În al treilea rînd, fiindcă e incontrolabil (ceea ce scrie, în momentul în care scrie, nu poate fi cenzurat, pe loc, şi, în plus, nu poate fi „redus" la formulele de bază - sau derivate - ale utopiei), se mişcă într-un spaţiudin afara „clopotului". în al patrulea rînd, tocmai fiindcă e„normal" (şi ştim cu cîtă energie alienaţii se cramponează de nevroza lor, sînt „trăiţi" de ea). În al cincilea rînd, fiindcă gîndeşte asupra lumii, încearcă să o înţeleagă, să-i „refacă" modelul, în loc să acţioneze pornind de la o utopie (model al lumii) deja dată. Cred că ajunge: puternic, pe cont propriu, incontrolabil, normal, gîndeşte asupra lumii fară pre-judecăţi.

Asta fiind situaţia, scriitorul e privit cu o teamă respectuoasă şi cu ură în acelaşi timp. (Prin scriitor înţelegînd pe cel care scrie exact ce gîndeşte; despre scriitorul-scrietor ceva mai încolo). Reacţia primă este de reprimare, de eliminare (fizică) a lui din „Utopia". Ceea ce s-a şi întîmplat, cam la nimereală, ce-i drept. Dar, de fapt, ce criteriu să alegi cînd, în sine, a scrie e o vină capitală?

În practică, lucrurile se complică. Sînt unii care „au revelaţia" utopiei, în ceasul al doisprezecelea uneori (şi nu chiar dezinteresat), dar o au. Sînt alţii cu un asemenea prestigiu, încît atragerea lor în orbita utopiei ar fi un imens cîştig politic. Sînt, apoi, „oamenii luptei", care vor şi ei să scrie. Pe urmă, tinerii crescuţi în „Utopia", la adăpost, în clopot, care nu cunosc decît limbajul „utopic". (Exemple: M. R. Paraschivescu, Dar, Deşliu - prima categorie; Arghezi, Sadoveanu - a doua; Alexandru Jar. Ion Bănuţă - a treia; Labiş - a patra).

Toţi sînt necesari utopiei, o întăresc, desfăşoară în jurul nucleului central al utopiei adevărate păduri de coral, care dau senzaţia „vieţii depline", adevărate. Ei (fiecare în felul său) „materializează" utopia, o „umanizează",traduc în limbajul ei totul. Totuşi, poziţia chiar şi a „scriitorilor devotaţi" e ambiguă: aderă la utopie, dar, prin chiar cuvintele lor de sprijin, o „pervertesc", o „amestecă", o „diluează".

Cert este că, din start, în „Utopia" scriitorul e periculos, potenţial reprimabil, în „libertate supravegheată". Desigur, ca orice individ periculos, se poate încerca şi „morcovul" cu el: ca să fie atras în sfera utopiei e plătit gras, i se acordă mici/mari privilegii, e - pînă la urmă - considerat un reprezentant al propagandei (propaganda e acea permanentă agitare a cuvintelor-totem, ca să îndepărteze demonii, e acea repetare a cuvîntului magic care face grîul să crească, maşina să funcţioneze, omul să muncească). Nu e mai puţin adevărat că deasupra „morcovului" se află întotdeauna „bîta".

 

Fragment din Alexandru Mușina, Sinapse, Editura Aula, 2001