La ce bun scriitorul în Amfiteatru?

ARTICOLE. REPORTAJE. INTERVIURI » La ce bun scriitorul în Amfiteatru?

Argumente

 

 

Este momentul, înainte de toate, să disociem între omul de cultură şi omul de ştiinţă ca să nu dăm naştere la confuzii şi neînţelegeri de care să profite unii şi alţii. Există o ştiinţă a literaturii, după cum există şi o ştiinţă a fizicii, a geografiei, a matematicilor. A ştiinţelor economice. Pe de altă parte, în marile universităţi americane şi, mai nou, şi în cele europene, mai există o disociere plină de urmări : literatura este artă vocaţională şi se exprimă prin catedre de scris creator (creative writing). Din acest punct de vedere literatura este asemenea artelor plastice, a muzicii, a cinematografiei şi teatrului. Alăturarea ţine de domeniul evidenţei şi a pătruns ca atare în curricula academică. Alături de marii pianişti, marii plasticieni, marii dirijori, alături de regizori şi actori, scriitorii predau literatura ca unii care o practică, o dezvoltă şi o "subminează" în clişeele ei, în limitele şi inerţiile ei. Este firesc să ceri celor care ştiu arta scrisului, a dirijoratului, arta pianului, a regiei, a actoriei, a filmului să spună ce ştiu şi să-i înveţe şi pe alţii. În felul acesta marile universităţi devin spaţii culturale efervescente. Universitatea vie este exact ceea ce trebuie unei societăţi bolnave din lipsă de apetit cultural şi civic. Universităţile vii adăpostesc căutări artistice şi întreţin atmosfera libertăţii mereu proaspete pe care o presupune Creaţia. În afara acesteia o universitate este ursuză, posacă, fără orizont, fără tinereţe a spiritului şi sfârşeşte, mai devreme sau mai târziu, prin a-i oprima pe cei care o critică pentru a o mişca din înţepeneli. Îmi amintesc în anii în care l-am avut rector la Universitatea de Vest pe iubitul nostru dascăl Eugen Todoran cum visa, octogenar, la proiecte tinere, vroia şi mă îndemna să realizăm extensii universitare şi eu nici că le luam în seamă. Îmi zicea rectorul Todoran : "Daniel, dragă, aştept de la cei care aţi venit după revoluţie să scoateţi Universitatea dintre zidurile ei, să realizaţi seminarii şi evenimente culturale în oraşele mici din Banat, să fim prezenţi în viaţa culturală a Timişoarei, să devenim motorul ei pentru că bănăţenii şi-au dorit-o foarte mult". Mi-a spus profesorul despre Sever Bocu şi despre lupta interbelică a oraşului pentru înfiinţarea unei universităţi de vest. Mi-a arătat documente şi mi-a mărturisit că e vremea să-i spunem aşa cum i-au spus ctitorii ei : Universitatea de Vest. Mi s-au părut atunci idealuri cam desuete de căuzaş universitar clujean de pe vremuri. Azi îmi cer iertare în eternitate profesorului. Chiar avea dreptate, acum îmi dau seama de asta, acum când nu mai avem voie să fluierăm în cripta în care ne-a închis actualul rector şi din care vrea să ne dea afară ca să fie linişte de mormânt în Universitatea visată de Eugen Todoran. Mai anul trecut am fost cu studenţii din anul I Litere la cetatea de la Şoimos ca să le prezint, la confluenţa Transilvaniei cu Banatul din defileul Mureşului, multiculturalitatea la ea acasă. Mi s-a reproşat că nu-mi ţin orele în amfiteatru. Până aici am ajuns cu regimul de cazarmă ! Inlocuim reforma cu acte, cu rapoarte, cu camere de filmat pentru supravegherea amfiteatrelor. Libertatea şi pasiunea de a învăţa şi de a preda au fost înlocuite cu tabele, cu ameninţări, cu cenzuri abuzive, cu pedepsirea (pe bună dreptate !) a studenţilor care copiază şi cu ignorarea (scandaloasă şi nedemnă !) a plagiatorilor dintre profesori de către Comisia de etică.

Pentru ca toate astea să nu mai fie cu putinţă, Universitatea de vest - care este şi a noastră, a celor care fluierăm în criptă - va trebui să redevină vie. Liberă, adică. Însemnările în serial care urmează le-am scris în urmă cu câţiva ani şi le reiau pentru că au devenit actuale.

 

Repet : o Universitatea fără libertatea de a spune lucrurilor pe nume este una fără catedră de jurnalistică, fără scriitori, fără actori, fără muzicieni, fără pictori, fără regizori : o asemenea universitate este o Criptă în care şefii hotărăsc când să tăcem şi când să vorbim.