Cineva (ne) pândește din umbră!

ARTICOLE. REPORTAJE. INTERVIURI » Cineva (ne) pândește din umbră!

  • foto www. timisoreni.ro
    foto www. timisoreni.ro
  • foto www. timisoreni.ro
    foto www. timisoreni.ro
  • foto www. timisoreni.ro
    foto www. timisoreni.ro
  • foto www. timisoreni.ro
    foto www. timisoreni.ro
  • foto www. timisoreni.ro
    foto www. timisoreni.ro

Toate stratagemele și tricurile teatrale știute din vremea regelui Ludovic al XIV sunt prezente în spectacolul „Improvizația de la Versailles sau Casa maimutelor” de la Teatrul Maghiar de Stat "Csiky Gergely" Timișoara. Distribuția acoperă întregul colectiv al teatrului cu Aszalos Géza într-un rol dinamic, nuanțat, dramatic pe alocuri, prin care dă viață lui monsieur Jean-Baptiste Poquelin, știut de posteritatea universală cu numele (și renumele) Moliere. Aproape ca o mantra, reluată obsesiv și muzical, spectacolul începe prin invocarea numelui marelui dramaturg. O invocare mereu reluată, lungă, exasperantă, aproape halucinatorie, o invocare a numelui care curge dinspre mirare, amenințare, duioșie, exasperare, absurd, dar și dezagregare prin vocale și consoane. Așadar pogorâre în Moliere cu teatru în teatru, mai apoi reflexia asupra artei dramatice, adăugați aici bogăția jocului măștilor prezente  pe întreg parcursul piesei (lung, la început obositor ca un ritual ascetic al actorilor și spectatorilor adus pe scândurile scenei). Dincolo, așadar, de o decolare, greoaie pe alocuri, exasperantă câteodată, spectacolul își ia zborul în următoarele două acte cu un crescendo de efecte, de stări, de semnificații. Iată, după prima pauză, spre surpriza spectatorilor, aceștia devin parte a iluziei Thaliei, sunt poftiți la o masă lungă, pe scenă, cu pahare de vin oferite de bufoni stranii și ușor amenințători cu măștile lor de carnaval de Lăsata Secului pe Canal Grande din Veneția. O vecinătate halucinantă a spectatorului lângă stranietatea jocului actoricesc cu întreaga lui paletă de paiete, de pudră, de ruj, de costumații din alte lumi. O vecinătatea tulburătoare cu străvechea iluzie pe care Thalia ne-o aduce în preajmă încă din vremurile lui Pindar. Mai apoi momentul bine construit al asumării păcatului, al expierii, printr-un soi de liturghie solemnă, vinovății acoperite de ceața timpului despre incestul oedipian al marelui Poquelin. Aici, în acest moment, înălțimea și tonul spectacolului cresc spre solemnitatea unui autodafe ceremonial în care bietul actor cu biata lui artă se pogoară într-un requiem al apocalipsei Artei care împrumută pentru o clipă spectacolului un copleșitor aer de rigor mortis. De altfel, pericolele artei sunt multe și astăzi, și toate așteaptă în umbră să se dezlănțuie cu eficiență morală și administrativă. În dosul exuberanței, al voioșiei și bufoneriilor obligatorii a teatrului, al provocărilor și al dansurilor lui obraznice, al măștilor și al decadenței care aduc aminte de vremea Republicii de la Weimer de pe Oranienstraße, în Berlin, cu narcomani, actori expresioniști, pictori asemenea, gay și fete de companie, cu scriitori destrăbălați, și spectacole de felul celor de față, atunci și acolo, în anii douăzeci din secolul trecut pe Oranienstraße, în Berlin, acolo, chiar acolo, pândește răbdătoare, întotdeauna în umbră, figura supărat-indignată a Dictatorului - a lui Adolf, a lui Iosif Visarionovici. Stă și pândește cu verdictul pregătit: artă decadentă!

 

Să nu credeți că astăzi nu pândesc urmașii lor iliberali într-o lume care stă (azi ca și ieri) sub amenințarea celor care nu știu să râdă, știind, în schimb, să urască: de la Putin, la Trump, de la Theresa May, la Viktor Orban, de la Erdogan la brazilianul  asistaților sociali Liviu Dragnea și de aici la politrucii bietei Polonii îngenuncheate (din nou!) de bigoții lumii post-adevărului iliberal. Toți aceștia îl îngroapă, iarăși și iarăși, pe Jean-Baptiste Poquelin la cinci picioare adâncime ca să nu spurce cu posteritatea sa pământul sfânt al preacuvioasei dictaturi.

Teatrul, această obrăznicie decadentă, continuă să-i sfideze. Până când, ne putem întreba cu ochii la populiștii și naționalist-conservatorii lumii noi. Deocamdată sunt sfidați de actorii de la Teatrul Maghiar de Stat "Csiky Gergely" Timișoara, adică Aszalos Géza,  Bandi András Zsolt, Borbély B. Emília, Csata Zsolt, Éder Enikő, Horváth Anna, Kiss Attila, Kocsárdi Levente, Lőrincz Rita, Lukács Szilárd, Magyari Etelka, Mátrai Lukács Sándor, Mátyás Zsolt Imre, Mihály Csongor, Molnár Bence, Molnos András Csaba, Nagy Dóra, Simó Emese, Szilasi Eszter Júlia, Tar Mónika, Tokai Andrea, Vass Richárd.

Supără viitorii dictatori ai noii noastre lumi, ai revoluției neoconservatoare propovăduită de domnul Nikel Farage, concepția și talentul regizorului Sardar Tagirovsky care ”s-a născut la Kazan, în Rusia în 1985. A absolvit Regia la Universitatea de Artă Târgu Mureş şi locuieşte în prezent în Ungaria. Deşi are doar 32 de ani, a obţinut câteva premii importante în Ungaria la festivalurile din Pecs şi Kisvárda)şi a regizat un spectacol la Teatrul Naţional din Budapesta. În România a colaborat cu Teatrul Maghiar „Tamási Áron” Sfântu Gheorghe şi Teatrul Szigligeti Oradea.” (www. hotnews.ro).

Rescrie cu talent despre măști și clauni, popi, regi și cardinali cu toată suita lor de indignați preacucernici sau (și) furioși, textul dramatic al lui Poquelin-Moliere, domnișoara Sényi Fanni, care este de loc din Szombathely, Ungaria, a urmat studii de dramaturgie (ca să supere cardinalii și dictatorii veacului al XXI-lea) la Universitatea Ludwig-Maximilianus din München și la Facultatea de Teatru și Film din Budapesta. Sényi Fanni afectează morala publică a viitorului nostru (antieuropean și naționalist) prin teatre din Ungaria și Ardeal. Acum, la Timișoara.  Cât se mai poate? Asta depinde de încruntații din umbră!

Remarc și pe talentatul coregraf Baczó Tünde, pe compozitorul  Cári Tibor care, și el, complotează împotriva noii ordini moral-politice cu o muzică inspirată de la sonorități, urcând din French Baroc Music, până la cele din preajma celor de la Pink Floyd. Și mai avem o complice pe post de asistent-regie, fosta noastră studentă Julia Dobre de la răposatul Masterat de Management al Resurselor Culturale din Universitatea de Vest. Acesta a repausat prin purtarea de grijă a unor domni șefi universitari de orientare de piață, care au hotărât că masteratele trebuie să fie otova profitabile, adică să aibă taman 40 de plătitori de parai.

Și aceștia pândesc din umbră cu profitul capitalist de piață ca să omoare zburdălniciile artei care ne costă, domnilor spectatori, pe lângă faptul că este vinovată de complicitatea cu domnul Poquelin, acela îngropat la cinci picioare afunzime să nu spurce pământul sfințit al unei lumi care așteaptă în umbră să ne șteargă râsul de pe chip.

 

                                                                                                                                                   Daniel Vighi