Ce mai poate o capodoperă supercanonică?

ARTICOLE. REPORTAJE. INTERVIURI » Ce mai poate o capodoperă supercanonică?

 

 

O montare a unei piese de teatru canonice, o lectură a unui roman canonic sunt grele și pilduitoare pentru viața secretă a polisemiei care le dă viața iarăși și iarăși. Se pare că știm totul despre operele canonice, că nu ne mai pot spune nimic, că s-a scris, s-a jucat, au fost interpretate, că au în dosul lor o pădure hermeneutică de autorități, de la marii critici, la marii regizori, de la marele public la marele ecran, totul, în ce le privește, a fost scormonit, epuizat, supt și scobit. Ce mai poți cu O scrisoare pierdută, te întrebi la spectacolul Adei Lupu Hausvater până îți iese înainte, la drumul mare, cum se zice, un Cetățean Turmentat, altfel, fără neapărată actualizare, aducând vag cu silueta comandorului din Don Giovanni, opera mozartiană: același profil, aceeași înnegurare, același gest de încuviințare funerară, și-ți zici ”ia, te uită, ce chestie!” În asta stă viața marilor opere canonice, să scoți din poteci bătătorite o mirare a receptării, chiar dacă te pot enerva ghidușiile populiste ale cutărui personaj, chiar dacă te enervează peste poate imbecilul Ghiță Pristanda cu mersul lui de subretă, de fată în casă, de chelner de crâșmă cu pretenții. Adăugați relația în cheie freudiană dintre Zoe și Cațavencu, care se urăsc-cu-atracții-erotice, adăugați și muzica duios fanată, adăugați și tâmpeniile de data aceasta mai ponderat-cuviincioase ale nemuritorului Dandanache. Scenografia minimalistă, parcă mi-aș fi dorit-o mai nebună, mai aproape de abordarea regizorală care mi se pare carnavalesc-felliniană, amintind, pe alocuri, de Pintilie cu proprietarii răs-știuți la baia comunală.

 Dincolo de toate, un spectacol altfel, cu actori care subliniază cu meșteșug alteritatea propunerii, l-am remarcat cu plăcere iarăși pe Ioan Rizea, actor complex, matur, nebunia zăltat-cretină întruchipată de dumnealui Doru Iosif, carnalitatea sexual-erotico-provocatoare a Claudiei Ieremia, jocul sigur al lui Cătălin Ursu. Într-un cuvânt, opera de artă canonică știută și răs-știută, iată, poate! Nu prin ea, ci prin ceea ce spune ea publicului prin ochii regizorului. Până la urma o șansă, aceasta, a vieții în prezentul veșnic al artei, de pe vremea lui Pindar către noi.