Banatul otoman - recensământ și practici fiscale

ARTICOLE. REPORTAJE. INTERVIURI » Banatul otoman - recensământ și practici fiscale

De cele mai multe ori măsurile cu caracter militar au fost însoţite sau continuate de următoarele metode clasice de integrare otomană:

            1. Recensământul fiscal numit tahrir-i vilayet (recensământul provinciei), temelia administraţiei otomane, care a constat în inspectarea bunurilor, izvoarelor de venit şi a populaţiei din regiunea respectivă urmată de înregistrarea lor în condicile imperiale (defter-i hakani). Recensământul pământului proprietate de stat (mîrî) s-a încheiat prin redactarea a două categorii de condici. Condicile amănunţite (mufassal defteri) au cuprins cuantumul taxelor plătite de supuşii nemusulmani (re´aya), cu precizarea detaliată a provenienţei lor. Cea de a doua categorie a fost reprezentată de condicile succinte (idjmal defteri), în care s-a înregistrat modul în care membrii clasei militare (askeri) au beneficiat de distribuirea veniturilor asigurate de încasarea dărilor. Din această clasă socială nu au făcut parte numai militarii şi funcţionarii publici otomani, ci şi membrii familiilor lor.

            Spre deosebire de aristocraţie, beneficiara drepturilor istorice recunoscute în Europa Centrală şi de Vest, clasa askeri s-a caracterizat printr-o deschidere şi mobilitate socială deosebită. Apartenenţa la această clasă socială a fost impusă numai de voinţa sultanului autocrat, fapt care, la începutul expansiunii otomane, nu a exclus însă promovarea politicii de înţelegere cu grupările aristocrate din Balcani. În acelaşi timp, şi introducerea sistemului timar în regiunile anexate de otomani nu a implicat în mod obligatoriu schimbarea fundamentală a situaţiei social-economice preexistente. Dimpotrivă, această acţiune a dobândit un caracter conservator atunci când, în vederea unei asimilări treptate, a adaptat condiţiile şi realităţile sociale locale la esenţa instituţiilor otomane.

 

            2. Codificarea practicilor fiscale locale şi a obligaţiilor economico-fiscale impuse supuşilor nemusulmani (re’aya) în textul cărţilor de lege (kanunname), în conformitate cu rezultatele recensământului desfăşurat în fiecare sandjak, unitatea administrativă fundamentală a statului otoman. Dată fiind menirea lor de a stabili mărimea şi modul de încasare a impozitelor, kanunnamelele au reprezentat instrumentul juridic de adaptare a practicilor preotomane la reglementările islamice şi otomane. Acesta a fost şi temeiul în virtutea căruia s-a rânduit, încă din vremea domniei sultanului Bayezid al II-lea (1481-1512), ca fiecare registru amănunţit (mufassal defteri) de recensământ al unui sandjak să înceapă cu textul kanunnameului, care a fost conceput ca o cale juridică de aplanare a diferitelor neînţelegeri locale.

 

fragment din studiul fundamental al Cristinei Feneșan, Istoria Banatului otoman. Eyaletul Timișoarei (1552-1716) în lucru la Asociația ARIERGARDA