Arta suflă în iaurt

ARTICOLE. REPORTAJE. INTERVIURI » Arta suflă în iaurt

 

 

 

Un spectacol al discursului dramatizat și al implicațiilor de viață care rezultă din acesta, ne propune regizorul Ștefan Iordănescu într-un spectacol dinamic, cu un risc major, acela al lipsei unei arhitecturi epic-dramatice degrabă identificabile. Spectacolul Atentate la viața ei de Martin Crimp, în traducerea lui Marian Popescu, s-a născut sub egida vrednică de salutat a Teatrului pentru copii și tineret Merlin din Timișoara. Titlul piesei este el însuși menit să ne limpezească parte din ceața care ar putea învălui sensurile urmărite de autor și regizor deopotrivă. Povestea (”poietică”!) nu este nouă, a avut-o în vedere generația optzecismului literar în dimensiunea ei textualistă. Până la urmă, optzeciștii autohtoni au avut în programul ”poietic” ceea ce spusese prin anii șaptezeci criticul și romancierul Jean Ricardou, un reprezentat al lui nouveau-nouveau roman (un soi de extremism de stânga deconstructivă a epicii tradiționale) prin afirmația care invita cititorul să urmărească în locul aventurii: aventura textului. Nimic mai plictisitor, până la urmă, dacă nu ar fi să fie și altceva. Întotdeauna, în asemenea daraveri, apare, chiar dacă pe ușa din dos, miza. Orice creație epică, fie ea proză sau teatru, este inevitabil să aibă o miză. Poate fi așa ceva chiar suspendarea mizei, caz în care avem, iată!, miza lipsei de miză. A vorbăriei goale, lipsită (sau voit golită) de sens. Ceea ce, să recunoaștem, nu este deloc puțin.  Absurdul prin vorbăria excesivă se strecoară adesea în viețuirile noastre cotidiene și ne aruncă în bolgiile infernale ale plictiselii existențiale. În lumea discursiv non-comunicațională în care omul reificat devine un număr oarecare în aglomerația urbană sau în lagărul de concentrare: un individ care vorbește, vorbește, vorbește. Și nu comunică!

            Numai că în spectacolul textualist și optzecist al lui Ștef Iordănescu există comunicare, există miză, există tensiune. Antologia de discursuri despre Ea, despre femeia modernă care, vorba bacoviană, ” a trecut și revine”, Ea, prezența ei, este prilej al atentatelor prin discurs. O să-mi spuneți ce mare brânză. O să vă spun că, dimpotrivă, este ceea mai mare miză cu putință într-o lume care adesea vorbește ca să agreseze social, politic, sau doar uman. Aici vorbirea este un ceva primejdios. Adică un atentat. Unul, spre exemplu, la (și despre) libertatea fundamentală a artei moderne asaltată de prostia discursiv-totalitară. Sau prostia discursivă a clișeului care ne supune reificării, ne desfigurează, ne face să ne pierdem chipul: câte discursuri cinematografice nu sunt de fapt atentate ale golului prin lipsa comunicării. Clișeul este un atentat al gândirii și al atitudinii vii.

Totul, domnilor și doamnelor, poate fi un atentat prin discurs: discursul de bidon al lui Nigel Farage împlinind visul gol al Brexitului și recăderea în istoria de secolul XIX a Marii Britanii, discursul faptelor alternative ale lui Donald Trump, discursul noii ordini rusești propovăduite de Serghei Lavrov, discursul dublu al lui Sorin Grindeanu la Bruxelles și la București. Totul în lume, doamnelor și domnilor, este un atentat prin discurs la viața Ei. La viața noastră.

Să mai zic două vorbe despre prospețimea actorilor și ritmul bine strunit al punerii în valoare a retoricii demagogice, mincinoase, clișeistic-comerciale, urban-infernale, prin iscusința îndrumării regizorale într-o minunată desfășurare, ca într-un toccato de Bach, prin actorii Laurențiu Pleșa, Octavia Petrișor, Mădălina Ghițescu-Petre, Radu Popescu, Raul Bastean, Oana Nedelcu, Mădălina Toderaș, Raluca Grumăzescu, Sebastian Vâlcea, Raul Lăzărescu. Un team dinamic care pune cu talent în valoare discursuri și atentatele lor potențiale.  În cele din urmă, o palpitantă dramatizare a felului în care se coagulează sensul și semantica, a felului în care vorba, gestul și pauzele retorice, mlădierile vocii, gesticulațiile retorice, locurile discursive comune devin aventură cu suspans al unor cotidiene atentate ale lumii moderne, pe care o îndreaptă implacabil  pe drumul spre un autoritarism populist iliberal răcnit, mințit, scris, filmat, digitalizat, aruncat pe forumurile de discuții de către troli și hackeri și pe rețelele unor smartfoane (ca să zic așa) imbatabile și primejdioase.

P.S. Este adevărat că discursul poate fi și salvator. Eliberator. Numai că din spectacolul acesta lipsește dimensiunea eliberatoare, cathartică și salvatoare a discursului. Explicația este la îndemână, întotdeauna arta a fost atrasă de personajul negativ, de apocalipsă și nu de paradis, de corigent și nu de premiant. Și este mai bine așa: arta suflă în iaurt pentru că nu a uitat (față de noi toți) că ne-am fript de atâtea ori cu ciorba discursurilor lui Hitler, Stalin, Mussolini, Mao, Ceaușescu sau, mai nou, cu vorbăria băieților de pe urmă pe care-i știm și pe care - ca întotdeauna, de altfel! - îi aplaudăm sau huiduim!

Daniel Vighi