Alte vremuri, aceleași instrumente!

ARTICOLE. REPORTAJE. INTERVIURI » Alte vremuri, aceleași instrumente!

 

 

 

A început a opta ediție a festivalului de jazz din Timișoara în purtarea de grijă a fundației Jazz Banat și a încercatului manager de festival Marius Giura, un adânc  cunoscător al hărții și geografiei genului. Dacă ceva anume este marcă a festivalului acestuia și al ăluilalt, mai mare, de la Gărâna, acel ceva anume este fără îndoială știința lui Marius în a selecta formații și soliști dintre cei de top, de rafinament și perspective muzicale. Aici mergem pe mână sigură și nu pierdem serile din 24 până duminică 27 noiembrie 2016.

Și a fost o deschidere de zile mari cu un pianist ”nel mezo del Camin de nostra vita” ca să vorbesc cu vorbele lui Dante, pe numele lui Gwilym Simcock, pe care îl putem găsi printre numele din The National Youth Jazz Orchestra (NYJO), celebru team înființat pe vremurile beatnice (1965) de composer-ul  Bill Ashton. Amestec rafinat de pian clasic și ritm jazzistic de mare tensiune și expresivitate, Gwilym Simcock ne-a purtat ieri seară în peregrinări care contrazic posomorală îngâmfată a Brexitului doamnei Theresa May: muzica și arta sunt obraznice și globaliste, așa că domnii făloși ai naționalismului cultural-politic ( care se întoarce spre admirarea propriului buric) vor avea de luptă cu artiști de felul pianistului Simcock care se adapă din Grieg dar si din street-art, în buna tradiție a nonconformismului care stă așa de bine oricărui artist viu.

La fel ca madam Theresa va avea de luptat cu arta pianistică internaționalistă a lui Gwilym, și super-ultra-extremistul Norbert Hofer dacă iese cumva președinte al Austriei pe 4 decembrie 2016. Va avea de furcă cu David Helbock Trio-In to the Mistic, un team de export al jazzului austriac, expresie a trei juni nebunatici, cu aspect voit de workeri prin șantierele din portul Amsterdam, cu pianistul David Helbock chinuind pianul și corzile lui într-o hotărâtă manieră experimentală și cu efecte tari, însoțit imperturbabil la ukulele (un soi de ghitară mignonă) de Raphael Preuschl și de un baterist focos și rafinat de-i zice Reinhard Schmölzer. Și cu aceștia are de luptat naționalismul cultural pe cale să se instaureze în Europa, atâta câta va mai rămâne aceasta (numitul Norbert Hofer a promis să-i tragă și el un referendum spre dărâmarea ei ca și numita Le Pen sub îndrumarea fostului premier al lui Gwilym, numitul David Cameron, fie el în veci neuitat pentru Brexitul cu care ne-a cadorisit în vară). Așadar muzică vie, globală, multiculti – iacătă, dacă ne gândim doar că David Helbock calcă pe becul noului catechism populist-naționalist declarându-se continuator al unui negru, ca să mă exprim în limbajul lui Steve Bannon, mâna dreaptă a presedintelui ales, protestantul alb la piele Donald Trump, iar acest black man, tare a supărat și va supăra noua Armată a Salvării: un alcoolic, nebun și opioman rămas în memoria jazzului cu numele veșnic întreg și neuitat Thelonious Sphere Monk. Alte vremuri, aceleași instrumente!

Daniel Vighi